Experiența mea EpicTalk cred că a început cu adevărat acum vreo doi ani când, cu ajutorul rețelelor de socializare l-am descoperit pe Gáspár György, psiholog clinician și psihoterapeut relațional acreditat de Colegiul Psihologilor din România. L-am urmărit apoi în câteva filmulețe și pentru că mi-a plăcut mentalitatea, modul în care vorbește, energia pe care o transmite și cunoștințele pe care le are, mi-am dat seama că este genul de om pe care îl consider profesionist. Am știut că pentru a mă convinge cu adevărat va trebui să îi citesc cel puțin una dintre cărți. Am ales Mindfulness urban. Și, spre deosebire de alte cărți de gen care promit marea cu sarea – dar te trezești la final că nu ai înțeles nimic – cartea lui chiar mi s-a părut simplă, foarte ușor de citit și de înțeles. Și ce m-a bucurat foarte mult este faptul că Gáspár exemplifică din proprie experiență. Iată un om care nu vorbește doar din teorii ci îmi transmite faptul că ne asemănăm prin trăiri – nu eu cu el, deși poate fi valabil și acest lucru, ci noi cu toții, ca oameni. Subtitlul cărții este Exerciții de curaj, compasiune și conectare. Este structurată în trei părți și nouăsprezece capitole, fiecare capitol finalizându-se cu câte un exercițiu practic menit să îți ofere o altă perspectivă asupra ta, ca individ, în primul rând. Mă opresc aici pentru că nu vreau să transform articolul într-o recenzie a cărții (dar și pentru că mai am câteva lucruri de învățat despre ce înseamnă o recenzie adevărată 😉 )

Revenind la oile noastre… EpicTalk2019. Pe Pagina de Psihologie, la secțiunea Evenimente se pot urmări cu ușurință toate evenimentele organizate de echipa din spatele întregului concept. Și asta am făcut și eu până să se publice detaliile evenimentului despre care vorbim, pentru că așteptam ceva care să se muleze pe dorințele mele. În fine, cred că am fost printre primii care au rezervat loc – undeva prin luna Mai. Și cum așteptam eu să se apropie termenul mă gândeam că nu au cum să participe mai mult de vreo sută de persoane ceea ce era acceptabil pentru mine. O sută de persoane în jurul meu este un număr mare dar eram dispus să îi fac față. Totul bine și frumos până în ziua evenimentului.

Sâmbătă, 26 oct. 2019. Primesc pe email un mesaj cu un cod care mă va ajuta să fac rost de brățara pentru check-in și undeva, acolo, în mesaj se specifică faptul că trebuie să ajung maxim în jurul orei 13.00 (evenimentul era programat a începe la ora 14.00) pentru că fiind șapte sute de participanți o să fie destul de anevoios procesul. What? Mă întorc și mai citesc o dată. Cu siguranță am citit greșit. Cred că era vorba de șaptezeci de persoane. Trebuie să fie vorba doar de șaptezeci de persoane. Citez: „Având în vedere că vom fi peste 700 de persoane și că nu putem să decalăm programul conferinței, vă rugăm să sosiți pentru înregistrare la începutul intervalului orar indicat.” Sweet Mother of God (în mintea mea nu am fost atât de drăguț în exprimare. A sunat mult mai colorat. Dar, ca să păstrez aparențele de băiat bine-crescut, am ales să cenzurez 🙂 ). Hai, Bogdane! Suie-te în mașină și pleacă! Doar nu dai înapoi acum! Mi-am recalculat ora de plecare (îi/le sunt veșnic recunoscător celui/celor care au inventat Waze) și am plecat la drum. Eu, de obicei, îmi iau o marjă destul de mare de eroare atunci când trebuie să ajung undeva în ideea că mai bine ajung mai devreme și să aștept decât să fiu pe muchie de cuțit. Și plec. Având în vedere că evenimentul s-a organizat la un hotel destul de aproape de intrarea în București – la ieșire din Pasajul Piața Presei – inițial nu eram foarte stresat de drum. Însă cu noile coordonate (repet, șapte sute de oameni), procesorul meu s-a dat un pic peste cap. În pasaj, în bifurcație, în loc să merge pe dreapta, am mers pe stânga, spre Arcul de Triumf (really???). Reconfigurare traseu. Ajung pe străduțe lăturalnice din care ies într-o aglomerație de toată frumusețea. Bară la bară și limbile ceasului iau acum un avânt nebun.

OK. Mai am timp. Fii atent la drum! Și fac ce fac și, cu tot Waze-ul, tot înspre Arcul de Triumf ajung. Și vedeam hotelul la care trebuie să ajung și eu mă învârteam în jurul lui și parcă voiam să las mașina în intersecție și să merg pe jos. OK. Nu mai merg pe străduțe necunoscute. Ajung în Arcul de Triumf și întorc. Dar de ce să fie atât de ușor?! Două benzi blocate din cauza unui eveniment. Deci din nou aglomerație. Ora 13.25. Panica începe să crească. În fine, pe la 13.35 ajung într-o parcare cu plată în apropiere de hotel. Oare e prea târziu? Pas alert și intru pe ușa hotelului. Și acum încotro? Mă îndrept spre recepție însă acolo este o singură persoană ocupată cu două doamne care nu vorbesc limba română. Aștept vreun minut fără să intervin pentru că am fost educat să aștept atunci când oameni sunt ocupați. Bine, bine dar eu sunt pe cale să ratez intrarea la conferință. Când sunt pe punctul de a-mi încălca principiile văd cu coada ochiului trecând pe lângă mine două doamne și un domn. Una dintre doamne ține telefonul deschis în așa fel încât pot să văd pe ecran imaginea evenimentului EpicTalk. „După voi mă țin.” Dacă au observat sau nu că cineva e pe urmele lor, nu știu. Cert este că am ajuns, mi-am luat și brățara și am avut și ocazia să îmi aleg unde să stau (mai la margine, evident, pe lângă ieșire). Ha! Și pe fiecare scaun ne așteaptă și cadouri de la parteneri. Ha! Ha!

Gazda evenimentului. Amalia Enache. Bănuiesc că ați auzit cu toții de ea, jurnalist, prezentator TV (Pro TV). Foarte simpatică. Face o prezentare scurtă apoi, pe rând, dă cuvântul vorbitorilor – Diana Stănculeanu, Aurora Liiceanu, Francisc Doboș, Sanda Nicola, Dragoș Bucurenci și Gáspár György.

Știați că…

Instinctul de supraviețuire este înnăscut și fiecare om trebuie să se folosească de toate resursele la îndemână pentru a rămâne în viață? Pentru un copil, cea mai importantă resursă este relația cu părintele. Nu-i așa că gelozia pe care o afișează primul născut atunci când apare cel de-al doilea copil nu mai pare atât de ciudată și egoistă? De ce? Pentru că atunci când lucrul acesta se întâmplă, din perspectiva lui, relația cu părintele este amenințată. Este practic un mecanism de apărare. Psihologii spun că frații se nasc în competiție. Aici intervine și rolul părintelui, rol foarte serios, pentru că el trebuie să devină puntea de legătură între cei doi (sau mai mulți) copii și să îi ajute să dezvolte acea relație care să dăinuie în timp. Scenariul care apare în mintea copilului este: „Bine, bine! Ne iubești pe amândoi dar dacă în calea noastră apare acum un tigru, pe cine salvezi?” (ce mi-a plăcut asta când a spus-o!). Tot părintele trebuie să facă în așa fel încât copilul cel mare să înțeleagă faptul că nu este neglijat ci fratele lui mai mic are nevoi speciale și, implicit, trebuie să beneficieze de atenție sporită din partea lui. Doar pentru că el așteaptă nu înseamnă că este mai prejos ci, din contră, este mai matur și capabil să înțeleagă că puțin mai târziu va primi, la rândul lui, atenția pe care și-o dorește. Bineînțeles, tot părintele are și datoria de a-și ține promisiunea astfel încât stima de sine să nu scadă considerabil. Un copil nu trebuie lăsat nicio secundă să se întrebe „Eu de ce nu merit atenția lor? Eu cu ce sunt mai prejos?”.

Știați că…

Mama își cunoaște cel mai bine copilul? Și-a dedicat atât de mult timp crescându-l, a renunțat la ea și la propriile ambiții ca să fie alături de el. Îl cunoaște atât de bine încât parcă îi citește dorințele în privire. Nu contrazice nimeni chestia asta. Doar că atunci când apare nora, mama trebuie să depășească un prag psihologic și (aici este punctul meu de vedere) poate că și nora ar trebui să înțeleagă acest lucru. Evident, depinde de caz. Indiferent cât de matur este copilul, atunci când pleacă de acasă acest lucru se pare că are un impact destul de serios asupra mamei, în special. Ideea principală este că trebuie să existe un compromis între cele două forțe ale naturii 😛 – atât mama trebuie să înțeleagă că fiul ei a crescut și că este pe punctul de a-și întemeia propria familie dar și nora trebuie să înțeleagă că legătura mamă – fiu va exista și va fi puternică pentru totdeauna. Trebuie respectate barierele care se impun de ambele părți.

Știați că…

Suntem născuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? De aceea trebuie să îl căutăm printre noi și nu trebuie să privim relația dintre om și Divinitate ca pe o relație între om și o Autoritate de care să ne fie frică. Ci pur și simplu ca pe o relația fiu – tată. Știați că prin acțiunile noastre îi arătăm respectul și că ar trebui să îi conștientizăm prezența zilnic în noi și printre noi? Că nu trebuie să îl mai privim ca pe un medic pe care îl căutăm doar atunci când avem nevoie de el?

Știați că…

Toți oamenii trec prin momente în viață când simt anxietatea sau frica? Că ea nu ține cont de religie, sex, pregătire profesională, vârstă etc.? Că unii oameni, prin construcția lor, o simt mai puternic și mai des decât alții? Că nu ar trebui să fie judecați prin prisma asta? Că nu este nimic rău în asta? Că există niște experiențe în spate care le influențează comportamentele? Se spune că anxietatea se transmite și genetic. Studiile spun că oamenii anxioși au un nivel ridicat de inteligență (IQ peste medie), dau dovadă de creativitate, privesc întotdeauna lucrurile din mai multe perspective și, astfel, pun mai ușor informațiile cap la cap. De asemenea, datorită emoțiilor puternice pe care le simt persoanele anxioase sunt și empatice. Ei înțeleg cu ușurință așa că nu respingeți oamenii despre care știți că sunt anxioși.

Știați că…

În cercul vostru de cunoștințe există cel puțin o persoană cu o altă orientare sexuală decât a voastră? Este vorba de perspectivă și despre cât de mult suntem dispuși să vedem. Doar pentru că refuzăm să vedem sau să privim în jurul nostru cu ochii deschiși nu înseamnă că lucrurile nu sunt acolo. Sunt anumite constante ale omenirii care au existat, există și vor exista întotdeauna printre noi. Și doar pentru că unii dintre noi refuză să le vadă, cu atât mai mult să le accepte, nu înseamnă că ele nu vor mai exista. Și persoanele cu altă orientare sexuală au sentimente, sunt inteligente, sunt fii, fiice, frați, surori, angajați (unii chiar model), prieteni foarte buni, artiști, oameni etc.

Știați că…

În fiecare dintre noi există un copil invizibil? Acea parte a sinelui nostru care a suferit în perioada copilăriei din cauza unor neajunsuri, a unor nevoi neîmplinite sau din cauza faptului că părinții, poate fără voia lor, nu au putut fi atât de prezenți pe cât ne-am fi dorit? Întâlnirea cu acest copil nu este tocmai plăcută de aceea cei mai mulți oameni îl uită sau îl resping. Prezența lui înseamnă suferință. Confruntarea cu el provoacă o stare de disconfort. Însă Gáspár tocmai asta susține. Că trebuie să fim asumați și să purtăm dialoguri cât mai dese cu acest copil invizibil. De lipsit știm ce i-a lipsit și este de datoria noastră să îi oferim acum ceea ce nu a primit la momentul potrivit. Și existența lui este ca un bumerang precum orice lucru pe care îl respingem. Se întoarce la noi în cele mai imprevizibile momente. Știți vorba aia: „te porți ca un copil?”. Ei bine, eu cred că este chiar el. Tot Gáspár spune că iese la suprafață în orice situație care ne rănește așa cum am fost răniți atunci și că reacționăm în mod involuntar așa cum am făcut-o sau am fi făcut-o atunci. Nu dezbat prea mult subiectul pentru că este un subiect care mă interesează, în mod special, și mi-am propus, înainte de toate, să citesc cartea lui Gáspár care tratează tema pe îndelete, Copilul Invizibil.

Cam acestea sunt câteva dintre ideile cu care am rămas după conferință. Lucruri interesante pe care încerc să le pun în practică în viața de zi cu zi (vorba aia, teoria e ușoară practica ne omoară). Sunt de părere că trebuie să fim asumați, trebuie să ne dăm seama că cei de lângă noi au cam aceeași structură ca și noi. Și ei simt și pot fi răniți. Nu ne trebuie mult ca să ne dăm seama de asta. Nu ne trebuie prea mult ca să ne oprim din viteza cu care trăim și să privim în jur. Poate chiar să zâmbim unui necunoscut. S-ar putea să îi facem ziua mai frumoasă. Există titlul unei piese a celor de la Two Steps from Hell care mie îmi place foarte mult: United we stand, divided we fall.

Iaca am uitat iarăși să mă opresc 😉 O fac acum.

Până data viitoare, numai bine vă doresc.

B.I.

P.S. Dacă aveți posibilitatea, participați la EpicTalk anul viitor (dacă tema vi se potrivește). Este o investiție mică cu câștiguri fenomenale.

S-ar putea sa iti placa:

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.