Începe

 

Norii negri de furtună au răsărit fără niciun fel de avertisment. Vântul s-a întețit subit, suflându-i mai aproape și mai amenințători deasupra satului. Mirosul salin, împins de valurile mării, se pierde pe cărările ce șerpuiesc printre casele de chirpici. Par părăsite. Pe țărm, doi bărbați se grăbesc să tragă barca la mal, aruncându-se până la brâu în valurile învolburate. Curenții puternici îi împiedică să se miște prea repede, înfășurându-se cu încăpățânare de gambele lor obosite. Anton, cel mai tânăr dintre ei, se poticnește și se lovește cu bărbia de marginea dură a bărcii. Se redresează repede și își reia sarcina. Barca se opune atunci când lemnul atinge nisipul ud. De partea cealaltă se află fratele lui, Mircea, cu un an mai în vârstă. Acesta trage cu toată forța de care este capabil de botul bărcii. Rafalele au luat-o razna, izbindu-i cu forța unui taur înfuriat. Privesc în larg, acolo unde valurile ating înălțimi uriașe, încălecându-se unul pe altul și lovindu-se apoi, înspumate, de țărm. Nu se mai cunoaște diferența între mare și văzduh. Tot văzul le este agresat de plumbul în care s-a transformat natura.

Cei doi bărbați își unesc forțele pentru un ultim efort și reușesc să scoată barca din apă. O trag la câțiva metri depărtare de țărm și o leagă cu o frânghie de un țăruș înfipt în nisip. Mircea face mai multe noduri. Capcanele pentru pești zac goale înăuntru. Nu au reușit să prindă nimic. Furtuna i-a alungat înainte să își ducă planul la capăt. Este ciudat. Niciodată o furtună pe mare nu a pornit atât de rapid. Mircea a știut întotdeauna să citească semnele. De data asta norii s-au născut din senin.

Un fulger străbate văzduhul. Tunetul puternic le zdruncină toate măruntaiele. Picăturile mari de ploaie îi lovesc dur,  ca și cum ar fi pietre. Valurile îi ajung din urmă.

– Trebuie să mergem! își îndeamnă Anton fratele. Vocea abia i se aude. Îl întrerupe pe Mircea care nu mai contenește în a face noduri. Acum!

– Dacă mi-o smulge furtuna…

Barca este polița lui de asigurare. Prin pescuit asigură masa familiei sale. Cinci copii, ultimul de câteva luni. Nu are voie să vândă peștele decât negustorilor care plătesc taxe – și pe aproape nimica toată –  dar totuși este mai bine decât nimic. Fratele lui, Anton, îl mai ajută din când în când, atunci când boierul la care lucrează ca argat îi permite câteva zile libere. Cu cât prind mai mult pește cu atât recompensa este mai mare. Astăzi au plecat cu noaptea în cap, visând la o captură grasă dar se pare că vremea le-a stricat planurile. Mircea își mușcă buzele simțind în palme greutatea banilor pe care i-ar fi primit. Cedează, în final, abia când Anton îl ridică cu forța. Se grăbesc, abătuți, spre sat. Fulgerele îi fugăresc, urmate îndeaproape de tunete puternice. Furia mării îi împinge de la spate printre casele ce par prea firave. Anton aruncă o privire în urmă. Se cutremură. Valurile s-au căscat într-o gură uriașă ce se grăbește să înghită satul cu totul. Noroc că este construit pe coastă. Cei doi își pun în mișcare mușchii deja obosiți. Aleargă pe potecile înguste și părăsite. Nu se vede nici țipenie de om. Se aud doar urletele câinilor ce prevestesc o noapte urâtă. Ploaia i-a udat leoarcă. În mod ciudat, are un efect revigorant pe trupurile lor înfierbântate.

Casa lui Mircea se află în mijlocul satului, printre alte locuințe presărate cu zgârcenie. Soția acestuia îi așteaptă nerăbdătoare în prag, cu pruncul în brațe. Ceilalți patru copii – băiatul de opt ani, gemenele de șase și o altă fată de patru – sunt strânși în jurul unei sobe de pământ crăpat. Femeia își cuprinde soțul în brațe fără să îi pese că este ud apoi îl bate pe umăr și pe Anton.

– Nu am reușit să prindem nimic, recunoaște Mircea dezamăgit.

– Nu îmi pasă! Important este că v-ați întors cu bine. Cum de s-a pornit furtuna așa, fără niciun semn? S-a întunecat atât de repede, spune, încercând încă să găsească o explicație. Noroc că ați scăpat cu bine.

– Că bine zici de noroc. Anton a căzut în mare. Sigur că zeii țin cu noi de nu l-au lăsat să se înece.

Cei doi frați își aruncă priviri cu subînțeles. Nu dezvăluie mai mult pentru că altfel soția lui Mircea nu i-ar mai lăsa să plece.

Vântul șuieră nemilos, zguduind ferestrele firave și stingând focul din sobă. Bebelușul începe să plângă în brațele mamei. Mircea se retrage într-un colț întunecat și se schimbă de haine, îndemnându-și fratele să facă la fel. Le împachetează și le așază după sobă, ca să se usuce. Căsuța lor este compusă dintr-o singură cameră împărțită între o bucătărie săracă – un bufet de lemn și o masă prea mică pentru atâtea persoane – și două paturi cu saltele din paie. Mircea și-a propus să o extindă cu încă o odaie dar pentru asta are nevoie în primul rând de bani. Copiii se prind în brațe unul pe celălalt atunci când un fulger luminează puternic încăperea. Valuri de aer rece se strecoară pe sub ușă. Mircea se așază între ei, pe pat, și îi cuprinde cu brațele.

Anton repornește focul. Noaptea care se va așterne în câteva ceasuri va fi lungă. Se ghemuiește pe o pătură lângă sobă și speră să adoarmă repede, în compania focului. Dar gândurile nu îi dau pace. Cu adevărat a căzut în valuri dar nu poate să găsească o explicație cu privire la cum s-a întâmplat asta. Era în barcă pentru ca apoi să se trezească înghițit de curenții puternici. Și poate să jure că… nu, nu are cum! Pe toți zeii, are impresia că cineva l-a scos la suprafață. Altfel ar fi fost mort acum, un schelet pe fundul întunecat al mării.

***

Sătenii fac curat în urma furtunii care nu a trecut fără urme. Alții nu au fost atât de norocoși precum ei. Copacii rupți au distrus acoperișuri sau au strivit animale care asigurau un trai decent. Garduri smulse. Căruțe răsturnate. Mircea se gândește că poate soarta a fost de partea lui cu o zi în urmă. Un alt copac dărâmat le împiedică ieșirea spre coastă. Cei doi îl escaladează, simțind scoarța bătrână zgâriindu-le pielea. Niciun nor nu se mai zărește în văzduh. Cerul este clar acum iar soarele arde din ce în ce mai puternic. Briza îi învăluie pe măsură ce se apropie de mare. Însă țărmul nu arată deloc bine. Mircea o ia la fugă. Anton rămâne în urmă și privește, compătimindu-și fratele. Acolo se văd adevăratele urme ale furtunii. Iarba culcată la pământ, aflată la metri depărtare de țărm, arată până unde a urcat apa. Barca lui Mircea nu mai este. Doar funia sfâșiată a mai rămas. Bucăți din alte bărci sunt împrăștiate pe nisipul încă îmbibat cu apă. Algele aduse din larg împrăștie un miros și mai puternic, înțepător.

Anton coboară în urma fratelui său înghenuncheat lângă țărușul unde ar fi trebuit să își găsească barca. Îl bate pe umerii lăsați căutând cuvinte de încurajare. Dar fiindcă nu le găsește, își mută privirea spre marea care acum este atât de liniștită. De parcă cu o seară în urmă nici nu ar fi înghițit speranțele oamenilor. Sclipește în tonuri aurii, jucându-se cu privirea lui. În spate se aud alți oameni care imploră îndurare de la o divinitate ce le-a luat deja bunurile pe care le lăsaseră pe țărm cu o seară în urmă. Se apropie, vocile lor devenind din ce în ce mai sonore. La o distanță de câțiva metri de cei doi frați, zace o bucată dintr-o barcă pe care marea a scuipat-o după ce a mestecat-o fără milă. A fost ceva scris pe ea dar nu se mai înțelege. Însă nu asta îi atrage atenția lui Anton. La început are impresia că privirea îi joacă feste, din cauza luminii puternice. Însă pe măsură ce se apropie își dă seama că nu este o iluzie și o ia la goană. Se aruncă în genunchi lângă mâna care iese de sub resturile bărcii. Le dă la o parte cu zor și rămâne înmărmurit.

Deși nu prezintă nicio rană vizibilă, trupul pare lipsit de viață. Dar nu este. Îi verifică semnele vitale. O fată. Nu este cu mult mai în vârstă decât propria lui fiică. Pare că doarme. Atât de liniștit îi este chipul.


Photo Credit

S-ar putea sa iti placa:

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.