Și cade, înfrânt de propriile temeri.

Înconjurat de negrul abisal al nopții

Să se ridice din mucegaiul pământiu

Încearcă, sub lumina stinsă a sorții.

 

Se zbate sub strânsoarea nemiloasă,

Ce i-a cuprins întregul suflet pustiit.

Ar vrea s-o spună, dar teama nu îl lasă.

El doar gândește: „E timpul să admit!”

 

Căci teama, grațioasă ca silfida,

Îi țintuiește vorbele în gât

Și îi citește în ochi, avidă:

„Eu vreau doar să iubesc, și-atât!”

 

Ea îi șoptește la ureche, părând îngrijorată:

„Să-ți faci rău singur, tu ai vrea?

Când știi că pentru tine, niciodată,

Iubirea nu va apărea!?

 

La ce bun să încerci să te ridici,

Când știi că n-ai atâta forță?

Să crezi din nou și-apoi să pici?

Să încerci să-ncepi o nouă viață?”

 

El tinde să o creadă și să accepte,

Căci vorba-i caldă, îmbietoare.

„Pot oare să mai urc atâtea trepte,

Când fiecare străduință doare?”

 

Teama, triumfătoare, îi zâmbește.

Privindu-l, mândră de izbândă,

Crezând că încă-l amăgește,

Cu viclenie și cu-o vorbă blândă.

 

Dar el privirea și-o ridică,

Spre-acea lumină ce sclipește-n depărtare.

Ce-i anulează orice frică,

Și îi oferă alinare.

 

El se ridică, ignorând povara

Cu care sufletul și-a mutilat.

Și-ncearcă să topească ceara

Cu care inima și-a sigilat.

 

Teama, amenințată, îl urmează

Și-i amintește tot ce el n-a reușit.

Dar iată că deja nu mai contează.

Căci pentru el, lumina a sosit.

 

Și-naintează, șchiopătând,

Hipnotizat de-acelui punct căldură,

Și-și simte corpul tremurând,

Însuflețit de-asemenea turnură.

 

E mai frumoasă și mult mai primitoare

Și îi promite acea viață,

Și-n minte  numele ei răsare

Puternic și înfloritor: speranță.

 

S-ar putea sa iti placa:

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.