Și cade, înfrânt de propriile temeri.
Înconjurat de negrul abisal al nopții
Să se ridice din mucegaiul pământiu
Încearcă, sub lumina stinsă a sorții.
Se zbate sub strânsoarea nemiloasă,
Ce i-a cuprins întregul suflet pustiit.
Ar vrea s-o spună, dar teama nu îl lasă.
El doar gândește: „E timpul să admit!”
Căci teama, grațioasă ca silfida,
Îi țintuiește vorbele în gât
Și îi citește în ochi, avidă:
„Eu vreau doar să iubesc, și-atât!”
Ea îi șoptește la ureche, părând îngrijorată:
„Să-ți faci rău singur, tu ai vrea?
Când știi că pentru tine, niciodată,
Iubirea nu va apărea!?
La ce bun să încerci să te ridici,
Când știi că n-ai atâta forță?
Să crezi din nou și-apoi să pici?
Să încerci să-ncepi o nouă viață?”
El tinde să o creadă și să accepte,
Căci vorba-i caldă, îmbietoare.
„Pot oare să mai urc atâtea trepte,
Când fiecare străduință doare?”
Teama, triumfătoare, îi zâmbește.
Privindu-l, mândră de izbândă,
Crezând că încă-l amăgește,
Cu viclenie și cu-o vorbă blândă.
Dar el privirea și-o ridică,
Spre-acea lumină ce sclipește-n depărtare.
Ce-i anulează orice frică,
Și îi oferă alinare.
El se ridică, ignorând povara
Cu care sufletul și-a mutilat.
Și-ncearcă să topească ceara
Cu care inima și-a sigilat.
Teama, amenințată, îl urmează
Și-i amintește tot ce el n-a reușit.
Dar iată că deja nu mai contează.
Căci pentru el, lumina a sosit.
Și-naintează, șchiopătând,
Hipnotizat de-acelui punct căldură,
Și-și simte corpul tremurând,
Însuflețit de-asemenea turnură.
E mai frumoasă și mult mai primitoare
Și îi promite acea viață,
Și-n minte numele ei răsare
Puternic și înfloritor: speranță.
