O lume stăpânită de Umbre și Iele ce sălășluiesc pe aproape, de creaturi care îți prevestesc destinul…
Al tău și al lumii…
„Orașul Fortuna, cândva un sătuc uitat de munte, e înțesat de semne și bântuit de rămășițele unei lumi demult apuse: statuile, conacul, locuitorii, dar mai ales pădurea care îl mărginește sunt urmașii unor vremuri fantastice, ascunzând povești dincolo de puterea de înțelegere a muritorilor de rând.
În acest univers cu totul neobișnuit, Ana, tânăra cu puteri magice, este provocată să descopere și să se descopere, să învețe să își controleze emoțiile, să stăpânească puterea Atingerii, a harului pe care din blestem trebuie să îl transforme în dar și cu ajutorul căruia, cândva, s-ar putea să își salveze semenii, căci forțele ce sălășluiesc în tenebrele pădurii sau pe fundul lacului din apropiere s-au trezit la viață.”
Uneori te descoperi atunci când te aștepți cel mai puțin…
Mulți dintre voi m-ați întrebat cum a început totul. A început atunci când în interiorul meu s-a născut nevoia de a mă elibera printr-o modalitate diferită față de cele pe care le folosisem până atunci și care nu mai dădeau rezultate. Recunosc. Mai încercasem înainte să scriu câte ceva dar am considerat textele prea puțin valoroase – de fapt cred că mă consideram pe mine prea puțin valoros și incapabil de a îndeplini o sarcină ce mi se părea cu o însemnătate atât de mare – și le-am șters. Tocmai de aceea, pentru mine, volumul Atingerea este cu adevărat prima mea încercare într-ale scrisului. Apoi mi-a răsărit în minte Ana. Și am fost nevoit să mă conving că dacă o să stau să analizez atât de mult ceea ce scriu nu o să reușesc în veci. Așa că mi-am luat inima în dinți și am început. Evident că inițial mă lovea frustrarea pentru că nu reușeam să scriu mai mult de jumătate de pagină pe oră. Nu îmi găseam cuvintele și mi se părea că sunt jalnic și îmi spuneam că ar trebui să mă opresc, că nu sunt făcut pentru asta și trebuie să accept lucrurile așa cum sunt. Nu a fost ușor dar m-am încurajat și mi-am repetat încontinuu: „Nu este acum momentul să analizez textul. Acum trebuie să îl scriu. Doamne, ajută-mă să duc la capăt doar cartea asta! Atât îmi doresc. Să scriu o carte.” Puțin câte puțin s-a făcut mult. Și poate că mulți dintre voi care ați citit primul volum ați observat că începutul este oarecum ezitant. Ca în orice început, primii pași sunt întotdeauna mai grei. Și pentru că am auzit de la majoritatea că ultimele 80-100 de pagini sunt cele mai intense vă spun că asta se întâmplă din cauza faptului că acolo s-a produs acel declic. Acolo mi-am dat seama că sunt pe drumul cel bun, că am găsit calea și că Atingerea nu va fi singura carte pe care o să o scriu.
Din sertar la editură…
Asta a fost o etapă dificilă, din nou, pentru că trimiterea cărții către o editură ar fi însemnat să îmi încalc promisiunea. Mi-am spus de la bun început că dacă voi reuși să duc cartea la final o să o țin pentru mine. A fost identitatea mea secretă. De ce am ales să nu o public? Pentru că ar fi însemnat să accept să devin vulnerabil. Și, deși vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, majoritatea oamenilor o percep ca atare. Totuși, am publicat câteva fragmente pe Facebook și încet, încet, oamenii au început să afle. Și, datorită încurajărilor lor, am hotărât totuși să fac și pasul ăsta. Dar pentru că totuși îmi era încă teamă de refuz am zis că voi apela la opțiunea în urma căreia urma să primesc un răspuns sigur: self-publishing. Ca atare, am primit referatul de carte care, în mod surprinzător, a fost mult mai pozitiv decât mă așteptam. Este adevărat, manuscrisul poate era stângaci, necesita încă îmbunătățiri dar cu plusuri care mi-au crescut puțin gradul de încredere și care m-au ajutat să iau o decizie. Aveam să merg mai departe. Aveam să public cel mai frumos proiect al meu.
…și de la editură la tipar.
Am devenit conștient de însemnătatea întregii perioade abia când am primit acasă bunul de tipar. Atunci când am ținut în mâini pentru prima dată cartea, am răsfoit-o și mi-am văzut numele scris pe copertă. „Da, am scris o carte. Pe care sper ca oamenii să o poată înțelege.” Nu cred că mai este nevoie să spun câte emoții am avut la lansare. Atât de mari încât nici nu îmi mai aduc aminte ce am spus acolo sau ce s-a întâmplat. Și nici nu mai contează. Pentru că așa a luat naștere o parte frumoasă din interiorul meu.
Așa s-au născut Fiicele Lunii.
