Orice sfârșit înseamnă un nou început
„Zmeii s-au întors și sunt hotărâți să distrugă bariera ce îi ține departe de Lumea Nouă. Nu au armele necesare pentru asta însă au un plan și sunt dispuși să facă orice pentru a-l duce la îndeplinire. Ielele nu mai răspund la chemare iar autoritatea Ilenei este pusă la îndoială. Eva a pierdut conexiunea cu lumea din care făcea parte și, de când a ieșit din pădure, trăiește experiențe senzoriale care par a fi ale altcuiva. Ana a reușit să îl scoată pe Andrei din castelul ielelor dar rolul ei nu este nici pe departe a fi finalizat. Și se pare că zmeii sunt întotdeauna cu un pas înainte.
În toată această furtună, Eduard își trăiește viața anostă. Ore nesfârșite petrecute la birou, fără prieteni și blocat emoțional. Nu se gândește niciodată că ar fi demn de băgat în seamă. Însă ce se întâmplă dacă, din senin, cineva îi dorește răul? De ce aude voci pe care nu le poate înțelege? Își pierde mințile sau este vorba de altceva?
Cine a fost dincolo de barieră tot timpul? Vor reuși Purtătorii să învingă ceea ce nu au putut învinge alții înaintea lor? Vor reuși să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în Familia Regală? Vor alege calea corectă sau întunericul va părea mai atrăgător?”
Așa cum am spus și într-un interviu acordat booknation.ro (poate fi citit aici), în primele două volume am pus destul de mult accentul pe evoluția personajelor – în special a Anei și Evei – însă în acest al treilea volum am vrut să scot în evidență ideea de vulnerabilitate și faptul că, în viața reală, aceasta este înțeleasă total greșit. Fiecare dintre noi, fie că suntem bărbați sau femei, avem temerile noastre pe care, cei mai mulți, nu le expunem. Societatea ne obligă, într-un fel sau altul, să suferim în tăcere, să nu cerem ajutor pentru că asta este o dovadă de slăbiciune. Eu văd, însă, lucrurile altfel. Slăbiciunea înseamnă să faci un om să se simtă astfel iar curajul înseamnă să îți permiți să te simți vulnerabil.
Lumea Nouă versus Ercada
Mi-am dorit să scot și mai mult în evidență ruptura dintre cele două lumi, motiv pentru care, dacă în primele două volume acțiunea s-a petrecut doar în Ercada, în acest al treilea volum am propus cititorului o perspectivă asupra acestui tărâm și din punctul de vedere al non-magicilor. În același timp, și eu am fost foarte curios să aflu cum va reacționa Lumea Nouă atunci când va afla de existența unor evenimente din istorie care le-au fost ascunse. Realitatea altfel. Ce se va întâmpla? Cum vor gestiona momentul? Unde s-a produs ruptura și a cui a fost vina? Oare Samca și acoliții ei pot fi judecați pentru faptul că vor să se facă remarcați? Să rupă bariera dintre cele două lumi și să își dezvăluie identitatea după sute de ani în care libertatea le-a fost îngrădită? Oare a fost corectă decizia celor care i-au pedepsit doar pentru că ei sunt diferiți de majoritatea?
Eduard – înțeles sau nu?
Pe Eduard l-am gândit încă de când scriam al doilea volum al seriei. Mi-am propus să creez un personaj masculin ca replică la afirmația că bărbații trebuie să fie tot timpul puternici, că nu au voie să își arate slăbiciunile și că cel mai bine ar fi să își ascundă sentimentele dacă nu le fac niciun fel de cinste. El este personajul central cu ajutorul căruia am dorit să demontez ideea aceasta și țin la el la fel de mult precum țin la Ana și la Eva. Este exemplul perfect al omului care se ascunde. Care, în mod paradoxal, își dorește să întâlnească alți oameni care să simtă ceea ce simte și el. Și care, la fel ca oricine, se îmbată cu iluzia că va reuși să șteargă suferința cu un simplu pocnet din degete. Trecutul îl însoțește la fiecare pas și, pentru că face greșeala de a nu îl înfrunta, nu este destul de pregătit pentru momentul în care acesta îl lovește fără milă.
Fiicele Lunii – o călătorie incredibilă
Primul volum a fost ezitant, poate. L-am scris doar ca ca o modalitate de eliberare, de evadare dintr-o realitate care îmi scotea peri albi. În al doilea volum am știut foarte bine ce am de făcut. Încrederea mea a continuat și în cel de-al treilea. Însă pe măsură ce mă apropiam de final, am fost obligat să conștientizez că această călătorie, care a durat aproape șapte ani, se apropie de final. M-am atașat atât de mult de personajele care m-au ajutat enorm încât m-am simțit cuprins de un soi de tristețe la gândul că trebuie să mă despart de ele. De aici și până la auto-sabotaj nu a mai fost mult. Am terminat cartea dar simțeam că ceva îi lipsește, că nu este ceea ce trebuie și că nu pot să o public așa. Am citit-o și recitit-o până când mi-am dat seama că problema nu este în carte și, în final, am trimis-o către editură.
Fiecare carte scrisă reprezintă o experiență, cu suișuri și coborâșuri. Uneori este ușor, alteori este greu. Dar mi-am dorit să continui, convins că muncesc pentru ceva frumos care poate va aduce o schimbare în viziunea măcar a câtorva oameni.
Ana, Eva și Eduard, precum și celelalte personaje dragi, îmi vor fi mereu alături.
În plus, Ercada încă mai are atât de multe povești de spus.
